picture

30 de minute cu Kurt Elling

14 Martie
304
.
Recomandă Favorite

A fost un privilegiu să pot sta de vorbă cu Kurt Elling, o personalitate impozanta pe scenă, un muzician strălucitor și unul dintre cei mai renumiți cântareți de jazz ai lumii.

Un scurt interviu cu Maestrul Kurt Elling

Am luat trenul din București către Budapesta pentru un scurt interviu cu vocea pe care am vrut dintotdeauna să o întâlnesc. A fost un privilegiu să pot sta de vorbă cu Kurt Elling, o personalitate impozanta pe scenă, un muzician strălucitor și unul dintre cei mai renumiți cântareți de jazz ai lumii.

Ne-am întâlnit în lobby-ul hotelului artistului, pe malul Dunării, cu câteva ore înaintea concertului său (care a avut loc la Bartok Bela Nemzeti Hangversenyterem – Kurt Elling: 1619 Broadway – The Brill Building Project feat. Modern Art Orchestra). Purta costumația de concert și m-am bucurat că am avut șansa să observ îndeaproape sacoul acela de catifea violet. Nu stiam sigur cum urma să-i explic importanța acelei întâlniri pentru mine, cum însemna ea îndeplinirea unuia dintre visele mele de o viață.

L.Z.: Trebuie să fi visat la momentul acesta în ultimii nouă ani, cel puțin. Să-l întâlnesc pe Kurt Elling, mentorul meu, ghidul meu, modelul meu profesional. Am și avut un coșmar vis-a-vis de întâlnirea aceasta. Sunt, în primul și în primul rând, o cântăreață de jazz, asa că voi pune “Vocii” întrebările la care eu însămi am căutat răspuns. Așadar, să purcedem. În 2003, un toboșar mi-a pus o întrebare căreia aș dori să-i răspundeți acum dumneavoastră: cine are nevoie de un cântăreț de jazz, mai precis? De ce să cânți când ai putea, de exemplu, să vindeci oamenii? Cât de practică este această meserie?

K.E.: E o întrebare interesantă, venind din partea unui toboșar... Cine are nevoie de un toboșar, când el însuși ar putea umbla să vindece oamenii? Problema practicalității artei este pusă dintr-o premisă greșită, pentru că nu întrebăm doar de necesitatea meseriei de toboșar, sau muzician, căci un cântăreț de jazz este o manifestare a rezultatelor explorării posibilităților speciei noastre, a rezultatelor explorării realității. Vorbim de manifestări ale unor artiști precum pictorii, sau compozitorii, sau balerinii sau arhitecții... Ai putea la fel de bine să întrebi cât de practică este vreuna dintre picturile lui Picasso; nu vorbim de practic în sensul că face ca apa să iasă din robinet, sau repară sistemul electric al unui oraș, ci vorbim de practic în sensul că, fără artă, fără artiștii dispuși să se dedice unui anumit drum, unei anumite meserii, unei anumite discipline, făra aceasta spiritul uman nu ar ști ce posibilități există pentru el. Și, precum am spus, cântărețul de jazz este doar un lujer al unui organism al umanității care se extinde în toate direcțiile. Cât de practic este să mergi pe Lună? Poate că, la urma urmelor, este cel mai necesar lucru... În felul său, fie că vorbim despre un cântăreț sau un saxofonist, sau un toboșar sau un pianist, muzicianul de jazz este un savant, un explorator. El, NOI, ne lansăm în necunoscut într-o anume seară, încercând să cântăm o secvență de note pe care noi ca indivizi și, probabil, nimeni nu le-a mai cântat vreodată.

Așa că, practice… Nu sunt sigur că vreau să aud cântatul la tobe al unei persoane care pune o asemenea întrebare, dacă tot ceea ce va face va fi să cânte practic.

L.Z.: Sunteți filosof, scriitor, poet, o minte introspectivă și cu o gândire profundă, un critic de sine sever, un lider bine organizat și un om cu o înțelegere superioară a spiritualității și a sensului vieții. Ați spune că vocea este jucăria dumneavoastră preferată (pentru a echilibra lucrurile)?

K.E.: (râde) În primul rând, îmi faci o mulțime de complimente și asta este foarte amabil. Nu sunt sigur că mă ridic la înălțimea vreunuia dintre ele… Ah, ar trebui să fie un element de joacă în fiecare ocazie, căci joaca vine din bucurie, sau în corespondență cu bucuria. Joaca este un moment de expresie spontană, la fel este și cântatul de jazz, la fel este și creativitatea jazzistică. Este o concepție greșită, cred eu, privitoare la muzicianul de jazz și la compozitorul din orice domeniu al cercetării muzicale, care spune că persoana respectivă trebuie să fie torturată sufletește pentru a putea fi creativă. Și, cu siguranță, EXISTĂ durere, EXISTĂ sacrificiu și, cu siguranță, EXISTĂ auto-disciplină, care sunt necesare pentru a crea ceva de valoare, însă asta nu înseamnă că acea creație este un produs al torturii sau al durerii. Trebuie să ne stăpânim pentru a putea merge într-o direcție. Îmi vine în minte simbolul antic al căruțașului și al celor patru cai. Iar caii sunt emoțiile tale și sunt sălbatici. Și vor să meargă oriunde vor ei să meargă. Iar căruțașul este logica ta, simțul disciplinei. Deci, emoțiile tale trebuie educate. Înseamnă oare aceasta că emoțiile tale vor avea mai puțina bucurie, pentru că sunt educate să meargă toate în aceeași direcție, pentru a-l duce pe căruțaș unde vrea el să meargă? Nu, este o bucurie diferită. Altfel, am avea parte de anarhie în noi, în artă. Nu am putea avea un oraș, nu am avea o cameră frumoasă, pereții nu ar sta în picioare, pentru că emoțiile ne-ar duce la pierderea minților și tot ceea ce am face ar fi să încercăm să ne ucidem între noi, să ne violăm între noi, să fugim unul de celalalt (pentru că frica este și ea o emoție), să ne dominam între noi, asta e tot ceea ce am avea dacă nu ne-am stăpâni emoțiile. Deci, dacă nu ar fi o doză sănătoasă de bucurie și o energie copilăroasă în tot ceea ce aduc cu mine într-un concert, publicul ar pleca deprimat. Pentru că tot ceea ce aș împărtăși cu acest public ar fi durere. Și ar fi EGO și nimeni nu vrea să audă despre ego-ul meu.

L.Z.: Sau despre perfecțiune, ceea ce sperie oameniila felm de mult.

K.E.: Bine, dar perfecțiunea nu există fără bucurie și spontaneitate. Ar fi rece, iar răceala, în ceea ce creează omul, nu este perfectă, pentru că noi oamenii suntem calzi. Toate componentele trebuie să fie prezente.

L.Z.: Având experiența corului, fiind expus la atâtea stiluri vocale și genuri vocale de grup, de la Carl Orff și Haendel la gospel, ați spune că este obligatoriu pentru un cântăreț să experimenteze și cântatul în cor? Ajută această disciplină la educarea auzului și a vocii, la perfecționarea înălțimii sunetului și a personalității acestuia?

K.E.: Pe mine m-a ajutat și, sunt sigur, este de ajutor pentru majoritatea cântăreților care se întâlnesc cu această experiență. Dacă este necesară? Niciun aspect nu este obligatoriu necesar. Îmi este necesar mie, este parte din drumul meu, însă fiecare cântăreț și fiecare artist în parte este pe drumul său și poate nu au nevoie de asta, poate au deja o tehnică bună și tot restul lucrurilor care fac parte din această experiență. Știi? Este o cale dreaptă pentru fiecare cântăreț. Nu O CALE DREAPTĂ, la modul general. Și calea dreaptă pentru tine este aceea care presupune că înveți, în orice fel se întâmplă aceasta, că te dezvolți în feluri în care ai nevoie să te dezvolți, că te antrenezi în feluri în care ai nevoie, că umbli, călătorești, întâlnești oameni, că ți se calcă pe inimă, că mergi oriunde. Este calea PENTRU TINE. Și, în cazul tău, sunt mii de feluri să nu faci lucrurile așa cum trebuie, iar asta vine din depresii, din remușcări, din indisciplină, din dependența de alcool...

L.Z.: Poate fi distructiv să cânți într-un grup vocal?

K.E.: Depinde de individ și depinde de liderul grupului, dacă ea sau el nu are cunoștințe suficiente, ori viziune, ori înțelegere asupra felului cum trebuie cântat cu vocea. Ce vreau să spun, printr-o paralelă: lucrez cu multe big band-uri și orchestre din toată lumea, iar dacă dirijorii nu cer totul de la instrumentiști într-un mod care este cu adevărat muzical, dacă nu știe cum să dea măsura, dacă este pur și simplu el însuși un muzician slab, orchestra va suna slab. Așa că trebuie să fii atentă, nu vorbim doar de metoda cântatului clasic vocal ÎN SINE sau cântatul într-o orchestra ÎN SINE, trebuie să fim întelepți – este oare aceasta o experiență de înalta calitate, ori trebuie să caut altă orchestră sau alt cor? Unde găsesc cel mai potrivit mediu și cea mai potrivită bază de antrenament?

L.Z.: Pe ce loc ați plasa jazzul în topul celor mai dificile 5 tehnici vocale? Aveți de ales între muzică clasică, muzică etnică (considerând că orice cultură puternică are aceeași abordare a muzicii proprii, așa că, oricât de dificilă mi s-ar părea mie muzica vocală chineză, pentru un chinez este la fel de ușoară cum e muzica românească pentru mine), apoi pop și rock.

K.E.: Păi fiecare cere lucruri diferite. În primul rând, nu avem etichetele potrivite pentru diferitele feluri de muzică, adică spunem muzică etnică sau world music... Toți facem parte din aceeași lume. Și, într-un fel, jazzul este pur și simplu muzica provenită din experiența americană urbană din secolul 20 și este un fel de muzică folk, este folk urban, însă e tot mai puțin folk acum, când este învățată în universități. Dar la începuturile și în esența ei, jazzul a fost transmis într-un anumit fel, din virtuoz în virtuoz, la fel ca fado, la fel ca bossa nova. Muzica clasică este mai organizată, însă este, de asemenea, etnică, doar că europeană. Muzica clasică cere un fel de puritate platonică a tonului și a livrării muzicii, în vreme ce sarcina cântărețului de clasic este să trăiască o piesă scrisă acum. Însă vor fi ACELE note. Acelea sunt notele pe care le ai de spus. Cred că există o mult mai mare deschidere în rândurile diverselor genuri de muzică ce derivă din tradițiile populare, prin schimbarea melodiei și a felului în care... nu neapărat a felului în care abordezi acea muzică, însă de exemplu în fado este mereu o doză de personalizare a cântărețului, în bossa nova în felul cum frazezi (înaintea beat-ului sau în contratimp), toate aceste feluri să juxtapui și să cânți într-un fel proaspăt.

Cred, totuși, că jazzul se plasează pe locul fruntaș, căci scopul jazzului este foarte diferit de toate celelalte forme, deoarece semnătura jazz-ului este IMPROVIZAȚIA. Nu doar într-o cadență, nu doar ca să parafrazezi o melodie, nu doar într-un recitativ, ci sarcina este să compui o melodie în fața publicului, în timp real, în colaborare cu alți muzicieni, bazându-te pe munca depusă înainte să urci pe scenă. Și asta e o datorie foarte dificilă.

L.Z.: Ascultați muzică în afara ocaziilor în care lucrați la un proiect? Ascultați muzica dumneavoastră proprie?

K.E.: Nu, nu ascult piesele mele proprii decât dacă este vorba de un proiect de înregistrat, sau dacă trebuie să ascult ca să mă asigur de controlul calității, sau ceva de genul acesta. Încerc să ascult câtă muzică pot, însă... Poate fi greu pentru mine să stau într-un singur loc acum, pentru că am atâtea proiecte pe care trebuie să duc la bun sfârșit, am atât de multe deadline-uri, creez nonstop. Iubesc să ascult muzică, dar sunt în mijlocul carierei mele, am mult de produs, deci aud mult mai mult decât ascult. :)

L.Z.: Dumnezeu v-a binecuvantat cu un dar care inspiră oamenii din această branșă să lucreze cu ei înșiși pentru a-și îmbunătăți meșteșugul. Intonația perfectă a solo-urilor de scat incredibil de dificile încurajează cântăreții să exereseze încontinuu. Este aceasta o presiune, o chestiune de “hrănire a ego-ului”, vă motivează? Albumele dumneavoastră sunt din ce în ce mai expansive și mai complexe. Ce urmează?

K.E.: Stii, nu mă gândesc așa de mult la asta. Adică, nu avem aceeași perspectivă asupra a ceea ce fac eu, scopul meu este să cânt cât de bine pot și să încerc să cânt lucruri noi. Dacă e să vorbim de presiune, ceea ce simt cu adevărat este presiunea venind dinspre marii cântareti dinaintea mea, pentru că știu ce sacrificiu au făcut ei, sau am o idee despre ce au sacrificat. Pentru ei a însemnat mai mult decât să învețe muzică, adică oamenii ăștia și-au dat viața ca să poată face asta. În America, rasismul și durerea etnică au făcut ca cei care au dat naștere acestei muzici să fie constant pe drumuri, să nu aibă dreptul de a sta într-un hotel, să nu poată mânca într-un restaurant, să sufere umiliri și jigniri, dar totusi să domine o formă de artă ingenioasă și creativă... Avantajele pe care le am eu acum, viata care, prin comparatie, este foarte luxoasa, le datorez lor, le datorez muzicienilor care mi-au dăruit vocația să cânt cât de bine pot și să sjung cât de departe pot. Simt că am o datorie către înaintași, pentru că nu am nicio siguranță că cineva din prezent mă ascultă, însă fantomele sigur o fac! (râde)

L.Z.: Mulțumesc foarte mult pentru timpul pe care vi l-ați făcut pentru mine și mult succes în concertele viitoare!

Luiza Zan, Budapesta

Comentarii