picture

Interviu cu John Greaves

14 Martie
280
.
Recomandă Favorite

John Greaves este basist, pianist şi compozitor de marcă din zona muzicii progresive, membru în grupurile Henry Cow şi Henry Cow / Slapp Happy, National Health şi Soft Heap şi lider al trupei The Lodge, având la activ şi numeroase albume solo.

Poezia muzicii, muzica poeziei

John Greaves este basist, pianist şi compozitor de marcă din zona muzicii progresive, membru în grupurile Henry Cow şi Henry Cow / Slapp Happy, National Health şi Soft Heap şi lider al trupei The Lodge, având la activ şi numeroase albume solo.

A mai colaborat cu Robert Wyatt şi alţi membri de la Soft Machine, Steve Hillage, Penguin Café Orchestra, Michael Nyman, Peter Blegvad, Michael Mantler, Jack Bruce si Nick Mason, printre alții. La începutul anilor 2000, Greaves a făcut parte din două grupuri foarte diferite muzical: trioul electric Roxongs, cu François Ovide şi Manu Denizet, şi trioul acustic Jazzsongs, cu Sophia Domancich şi Vincent Courtois.

A concertat împreună cu excepţionalul violoncelist Vincent Courtois în luna mai în Bucureşti, în cadrul festivalului internaţional de la Green Hours, ocazie cu care a avut amabilitatea să ne acorde un interviu în exclusivitate.

Daniel Ionescu

Abordezi mai multe teritorii stilistice pentru că încă îţi cauţi identitatea artistică, sau datorită unei versatilitatăți artistice ieșite din comun?

Este o întrebare foarte complexă. Voi încerca să dau un răspuns simplu. Da, cred că întotdeauna mi-am căutat identitatea şi asta este abordarea pe care o am în ceea ce fac. Este un proces de creaţie pe care îl fac spontan şi nu căutat anume pentru a corespunde unui anumit standard sau a mă încadra într-un anume gen stilistic. Îmi plac mai multe genuri muzicale şi sunt tentat să le explorez prin prisma personalităţii mele, a ceea ce simt şi gândesc. Uneori, rezonanţe şi ritmuri ce par aparte, diferite, eu le văd complementare tocmai prin contrastul lor, astfel că unele dintre compoziţiile mele pot suna straniu pentru mulţi. Orice proiect pe care îl am este un experiment. În acest experiment aduc laolaltă experienţele pe care le-am acumulat de-a lungul timpului şi sper să le pot exprima astfel încât publicul să fie surprins, dar şi mulţumit, în acelaşi timp. Îmi doresc ca el să poată vedea frumuseţea şi să fie atins emoţional în vreun fel.

Te-ai identificat în multe din producţiile tale sau colaborări cu scena R.I.O. De ce R.I.O. ("Rock In Oposition")? Ce are R.I.O. de spus altfel? Apoi, cum ai descrie termenul stilistic “Canterbury sound”? Ce a fost acel “Ottawa Music Company Project”? Sunt toate acestea un fel de manifest artistic, sau doar o modalitate de a categorisi stiluri pe rafturi?

R.I.O. a fost un fel de organizaţie a artiştilor iniţiată de Chris Cuttler ca o atitudine de opoziţie şi mai puţin ca un gen muzical. A fost o coaliţie de muzicieni internaţionali ce abordau sonorităţi oarecum diferite, de la Henry Cow sau suedezii Sammla Mamma Manna la italienii Stormy Six şi francezii Univers Zero. Opoziţia noastră a fost în primul rând adresată industriei muzicale, a producătorilor ce ajunseseră să impună viziunea lor mercantilă înaintea viziunii artistice a muzicienilor. A fost un moment când aceşti artişti şi-au declarat independenţa de acest sistem prin care creaţia devenea subordonată profitului. Dar nu a fost o atitudine de protest doar faţă de producătorii muzicali, ci şi un protest faţă de politica economică a guvernului britanic, a măsurilor de austeritate, de suplimentare a taxelor şi tăierea de fonduri în sistemul de sănătate, de îngrădire a unor libertăţi individuale. Revenind la partea a doua, da, au mai fost şi acele concerte din ’71-‘72 intitulate “Ottawa Music Company Project”, iniţiate tot de Chris Cuttler şi care au reunit 22 de muzicieni din diferite trupe precum Egg, Henry Cow, Comus şi alţii. Denumirea acestui proiect comun a fost inspirată de o frază celebră a lui Bob Dylan referitoare la un concert al său: “That was worse than Ottawa and Ottawa was the worst goddamned hole în the universe” ("A fost mai rău decât în Ottawa şi Ottawa a fost cel mai nasol loc din Univers"). În timp ce R.I.O. a fost, poate, un manifest artistic ce a dorit să atragă atenţia asupra “Muzicii pe care producătorii de discuri nu vor că tu să o asculţi”, Canterbury este un loc în sudul Angliei şi, poate ca o ironie nu întâmplătoare, numindu-se în latină “Cantiacorum”. Câţiva muzicieni veniţi din acestă regiune a Angliei numită Kent, Rober Wyatt, Kevin Ayers, grupurile Caravan şi Naţional Health, căruia m-am alăturat şi eu la un moment dat, au impus o anumită abordare melodică la confluenţa cu jazzul şi balada folk, cu rezonanţe de cantate arhaic baroce. Categorisirea cred, totuşi, că a venit ulterior. Este poate necesar să faci astfel de categorisiri estetice pentru a putea naviga pe internet, să ştii ce cauţi, ce îţi place. Eu, unul, nu mă identific cu mişcarea R.I.O. decât în termeni muzicali. Și nici cu Canterbury, poate doar sub umbrela mai largă a muzicii progresive cu o abordare ceva mai de avangardă.

A fi interesat de politică te transformă, în cele din urmă, într-un contestatar al ei?

Cred că nimic nu poate fi mai politic decât să te afli pe scenă şi să transmiţi mesajele umanitare în care crezi. Este, bunăoară, un manifest să nu te lași strivit de acest rahat. Este și un instinct natural, poate. Am propriile mele convingeri politice sau, mai bine spus, convingeri umaniste. Pot fi un socialist sublimat sau poate un progresist, iar uneori pot fi un conservator, dar opţiunile sau opiniile mele nu sunt atât de ostentativ afirmate aşa cum au fost ele în anii ’70. Chiar şi aşa, când anumite grupări din care am făcut parte deveneau prea implicate politic, eu mă retrăgeam. Şi asta nu din laşitate sau teamă, ci pentru faptul că nu am crezut că pot face muzică politică. Şostakovici sau Jaques Brel au putut fi politici, eu nu. Atitudinea artistică însă poate fi foarte puternică asupra conştiinţei publicului.

Eşti atras atât de muzică cât şi de poezie, ai scos chiar un disc (“Verlaine”) cu tălmăciri din textele lui Paul Verlaine. Cât de multă poezie găseşti în muzică şi câtă muzică în poezie ?

Am abordat acest subiect în simpozionul “Muzică şi limbă” pe care l-am ţinut în curte la Green Hours, a doua zi după concertul susţinut în cadrul festivalului Greenjazz. Eu consider că poezia şi textele de muzică sunt lucruri diferite. S-a discutat mult pe marginea premiului Nobel conferit lui Bob Dylan pentru literatură. Eu cred că îl merită, eu cred că Dylan e un Shakespeare modern. Ca și textier, Dylan este de neegalat. Pe mine m-a influenţat în mare măsură, chiar dacă e posibil ca asta să nu se sesizeze în textele mele. Cât despre discul meu “Verlaine”, asta se leagă oarecum şi de prima ta întrebare, am vrut să fac un disc în limba franceză, pentru că locuiesc în Franţa de 35 de ani şi stăpânesc bine limba. Am compus trei piese în franceză şi am realizat că îmi va lua poate 10 ani să strâng material suficient pentru un album întreg. Aşa că m-am uitat prin lirica franceză, pe care am studiat-o de copil, la Apollinaire, la Rimbaud, Mallarme. Ideea nu a fost să pun textele pe muzică, ci de a găsi melodicitatea în ele. Poezia lui Verlaine “mi-a cântat” pur şi simplu din prima. Am avut o relaţie imediată de muzicalitate–text la poemele lui Verlaine, nu empirică, ci spontană şi instinctivă. Cochetând totodată şi cu actoria, am simţit imediat modul în care să mă exprim şi cum anume să pun accentul pe cuvintele din text, o silabă, sau un cuvânt, sau o frază ori un sentiment. Este o relaţie congruentă între note-sunete şi limbaj-poezie. Împreună sunt cu atât mai puternice şi mai directe spre sufletul oamenilor.

Ai crescut într-o familie de muzicieni, tatăl tău a cântat într-un big band. Cât de importantă consideri că este formarea unui adult în funcţie de reperele culturale şi educaţia pe care le primeşte?

Aş putea răspunde în două feluri. În primul rând este abordarea mea personal, legată de modul cum am crescut şi am fost educat, pe de o parte, şi pe de altă parte este relaţia pe care o am cu copiii mei. Am fost foarte norocos să am o relaţie bună cu părinţii mei, părinţii mei care s-au iubit foarte mult. Asta este o piesă importantă din puzzle-ul unei bune educaţii. În anii ’60, în Liverpool (m-am născut în Țara Galilor, la doar 40 de mile depărtare) erau Beatles şi alte grupuri beat pe care am avut norocul să le văd. Tatăl meu m-a dus să-i văd şi pe Duke Ellington, Woody Herman şi Count Basie. Aceste experienţe m-au făcut să-mi doresc să evadez dintr-un oraş de mineri, anost şi sărac, şi să-mi depăşesc condiţia. Mi-am dorit să pot pleca cât mai repede din acest loc trist. Graţie părinţilor mei, am avut o educaţie bună şi am ajuns la Cambridge pentru studii. Am un fiu, care este regizor în Los Angeles şi două fete adolescente, 13 şi 17 ani, pe care le-am îndrumat spre o educaţie polivalentă multicultural, fără politică şi fără religie. Când îţi elevezi spiritul prin cultură, când ești deschis şi receptiv, atunci şi doar atunci poţi fi liber.

DANIEL IONESCU

Comentarii