picture

MARIA PIA DE VITO: A fost odată... Il Pergolese

Ieri, 16:06
277
.
Recomandă Favorite

Între 23 şi 26 aprilie, Biserica Luterană din Bucureşti găzduieşte a 8-a ediţie a Festivalului Jazz in Church, un must-see & hear pentru orice iubitor al genului.

Incontestabil, unul dintre highlight-urile ediţiei trecute a fost concertul Il Pergolese, dedicat reinterpretării moderne a muzicii autorului lui Stabat Mater, Giovanni Pergolesi, concert susţinut de cvartetul Maria Pia de Vito-François Couturier-Anja Lechner-Michele Rabbia, astfel că un dialog cu Maria, interpretă, compozitoare, cercetătoare şi directoare de festival cu o activitate prodigioasă care a dus-o din Jazz-ul mainstream spre polifonia etnică, antropologia muzicală şi experimentele de avangardă, reprezintă o prefaţă potrivită la unul dintre cele mai importante evenimente jazzistice din 2020.

Baleind discografia ta, oricine rămâne siderat de varietatea stilistică şi estetică extrem de mare a proiectelor artistice în care ai fost implicată. Povesteşte-mi despre “rădăcinile” tale culturale, despre acele lucruri care ţi-au creat apetenţa pentru explorare în muzică.

 

Jazz in Church credit photo:  Octavian Todiruţ

În principal, sunt două lucruri care trebuie luate în considerare. Unul este că m-am născut în Napoli, iar Napoli a fost întotdeauna un spaţiu foarte special datorită poziţiei sale geografice. A fost întotdeauna ca o uşă între lumi prin portul în care veneau oameni din toate regiunile mediteraneene, un loc permanent invadat de o mulţime de oameni cu rădăcini spirituale şi culturale diferite.

Dialectul napolitan - recunoscut ca limbă de UNESCO - şi muzica napolitană sunt rezultatul amestecului tuturor acestor rădăcini. În felul napolitan de a cânta şi de a vorbi descoperi franceza, spaniola, araba, greaca, latina... firesc, dar şi câteva cuvinte preluate de la şvabi, dinspre normanzi. Este un limbaj foarte eterogen. Iar patrimoniul cultural al Napoli-ului, care a fost capitală de mai multe ori de-a lungul secolelor este unul incredibil, mai ales cel din perioada Renaşterii. Am început să cânt muzica din Napoli inspirată în special de compozitorul Roberto De Simone [autor inclusiv al OST-ului filmului Linei Wertmüller din 1978, A Night Full of Rain – n.r.] care este şi cercetător, colecţionar de muzică din regiune şi un muzicolog foarte erudit.

Mai exista o trupă ce era foarte populară pe când aveam 15 ani, Nuova Compagnia di Canto Popolare [grup napolitan fondat în ’69 având ca scop popularizarea muzicii tradiţionale din regiunea Campania – n.r.], a cărei muzică am început să o cânt. Ceva mai târziu, am avut norocul să întâlnesc un profesor de la Istituto Universitario Orientale din Napoli care avea o colecţie de instrumente muzicale din Europa de Est, America de Sud şi din toate spaţiile mediteraneene, aşa că, pe la 16 ani şi jumătate, am fost expusă la muzică cântată în 13 limbi diferite. Am ajuns să interpretez muzică macedoneană, să ştiu să cânt puţin la çifteli şi la tapan. Apoi am cântat muzică grecească şi m-am ajutat de bouzouki, muzică rusească şi am învăţat să cânt un pic la balalaică... apoi muzică din Portugalia, Spania, Bulgaria, Polonia, atât de multe şi eu eram atât de tânără şi voiam să le acopăr pe toate.

Inclusiv... muzica Pop?

N-am fost însă niciodată atrasă de muzica Pop, cu toate că toţii prietenii mei de atunci ascultau Pop sau Rock. Nu ştiam limba engleză şi nu înţelegeam de ce se face o asemenea tevatură în jurul a doar două acorduri dincolo de care nu se întâmpla nimic. Pentru mine, era mai pasionant să învăţ ritmurile inegale est-europeene, deci am început să le cânt pe acestea, dar am cântat şi a cappella, corale de Bach [coralele protestante prelucrate ce au la bază melodii tradiţionale], prima polifonie al lui Juan del Enzina [pionier a dezvoltării teatrului iberic, exponent al şcolii polifonice castiliene] din Spania, muzică rusească ortodoxă... atât de mult şi atât de frumos. Am făcut asta timp de trei ani după care m-am simţit prinsă ca într-o capcană întrucât aveam sentimentul că reproduc în permanenţă: abordarea textelor, înţelegerea semnificaţiei lor, învăţarea formei şi, într-un fel, încercam chiar să reproduc sound-ul special al originalelor. Vreau să spun că dacă asculţi vocile bulgăreşti le recunoşti imediat, rădăcinile de unde vin, aşa cum la fel se întâmplă cu un cântec napolitan sau cu un Fado. Ajunsă la 19 ani am intrat într-o criză profundă şi m-am întrebat: ce ar trebui să mai fac pentru a fi liberă, să pot experimenta, să încerc să spun eu însumi ceva? Şi, incredibil, o amintire din copilărie mi-a răsărit în minte. Un show de televiziune în alb/negru cu Frank Sinatra avand-o ca invitată pe Ella Fitzgerald. Şi mi-o amintesc cântând cu o dulceaţă inegalabilă o baladă în care a strecurat, amuzându-se în mod evident, un ‘swing and scat’. Am început să caut discuri şi muzicieni prin Napoli şi am dat peste un chioşc de ziare unde se vindea o colecţie de LP-uri de Jazz. Am cumpărat unul pe care era, parcă, şi Dizzy Gillespie, câte ceva mai contemporan, dar şi o piesă de-a Ellei Fitzgerald numită Air Mail Special, care era exact ce-i plăcea ei să facă, să lege între ele fragmente de melodii prin ‘scat’. Un colaj. Rezultatul era incredibil de complex, aşa că m-am închis în cameră şi am învăţat-o pe dinafară până când am putut să-mi zic mie însămi că ştiu cum s-o cânt.

Apoi am găsit un pianist, un basist şi, uşor-uşor, mi-am dat seama că Jazz-ul şi improvizaţia sunt lucrurile care mi se potrivesc. Şi asta am făcut apoi vreme de 14 ani.

Era însă Napoli deschis către Jazz?

Era deschis, însă nu trăiau şi cântau în oraş decât foarte puţini muzicieni. Şi printre aceştia nu era nicio interpretă de Jazz. Aşa că am început să cumpăr discuri, cărţi, să întreb alţi muzicieni şi mi-am luat diploma în teoria Jazz-ului. Deci am cumpărat toate discurile şi cărţile pe care am putut pune mâna şi am început să învăţ să cânt la pian pe cont propriu. Altfel, încă de pe la 13 ani am fost autodidactă în ce priveşte interpretarea la pian şi la chitară, aşa că practic n-am făcut decât să continui să cer sfatul diverşilor muzicieni referitor la ce ar trebui să studiez. Din 1981 am început să concertez şi în ’84, pe când aveam 24 de ani, am fost invitată să cânt la primul meu mare festival, în deschidere la nume mari a căror prezenţă mă timora. A fost fantastic şi îngrozitor în acelaşi timp. L-am cunoscut acolo pe Chet Baker, a fost incredibil. A trăi însă în Napoli nu deschidea foarte multe poteci pentru mine întrucât la acea vreme nu exista Internetul. Ceea ce făceam noi în Napoli era condamnat să rămână în Napoli fiindcă nimeni nu avea de unde să ştie de noi, aşa că m-am mutat la Roma în 1986 unde am început să predau la o şcoală şi să susţin câte două concerte pe lună într-un club şi astfel, uşor-uşor, să încep să cunosc alţi muzicieni [printre cei cu care Maria a cântat în acei ani se numără Mike Stern, Michael Brecker, Miroslav Vitous, Paolo Fresu, Kenny Wheeler, Joshua Redman, Thoots Thielemans, Enrico Rava ş.a.m.d.]. Şi până în 1994 am interpretat Jazz, Bebop, Hard bop, chiar şi puţin Free Jazz, dar cu o anume timiditate pentru că mi s-a cerut să fac asta iar eu nu eram prea sigură de mine. Dar după perioada asta, în 1995, am cunoscut un muzician care se întorcea dintr-o altă ţară şi discutând, ne-am pus întrebarea: de ce n-am face ceva legat de rădăcinile noastre?
Între timp, îl cunoscusem pe Joe Zawinul care mă invitase de câteva ori să cânt cu el pe scenă - a fost o experienţă nemaipomenită -  şi am început la scurt timp să fac naveta în mod regulat la New York dar ceva în mine ridica obiecţii în faţa unei alegeri atât de radicale, aceea de a mă muta în State şi de a face acest pas exclusiv de dragul carierei mele profesionale.

Erau anii când ai început să performezi cu The Art Ensemble of Chicago?

Nu, asta s-a întâmplat mai tarziu, în ’99. Aşa cum spuneam, în 1994 şi 1995 am produs o primă înregistrare cu muzică din Napoli mixată cu o perspectivă europeană asupra improvizaţiei. Lucram pe melodie dar nu pe Blues sau pe Swing ci pe rădăcini muzicale cu obârşie europeană [au rezultat albumele Nauplia şi Fore Paese, concepute cu Rita Marcotulli – n.r.]. În mod natural, în acest răstimp de formare, de evoluţie şi de dezvoltare ca improvizatoare în muzică, nu m-am limitat la a asculta doar Ella Fitzgerald, Sarah Vaughan, Carmen McRae, cărora, sigur, le acordam o extrem de mare atenţie, ci am ascultat foarte mult şi Weather Report, Norma Winstone cu Kenny Wheeler şi John Taylor sau Ralph Towner. Eram foarte deschisă şi permeabilă, asta probabil şi datorită începuturilor mele când ochii şi urechile mi-au fost expuse la o varietate muzicală atât de mare, şi asta m-a făcut să iau decizia de a vedea ce pot face cu nişte rădăcini de o asemenea bogăţie. Am început cu Nauplia [1995] şi a fost un succes incredibil. Am fost apoi în turnee cu Nauplia timp de aproape 10 ani, interval în care, sigur, am avut şi alte proiecte, dintre care unul rămâne extrem de important pentru mine.

Se numeşte Phoné, a apărut în 1997, pe el cânt cu John Taylor, Gianluigi Trovesi, Federico Sanesi şi Enzo Pietropaoli, şi este un album dedicat integral punerii în valoare a... VOCII.

E o plimbare muzicală pe mai multe continente pe o scară temporală uriaşă, de la vechile ritmuri africane la inflexiuni jazzistice americane trecând prin Renaştere..

Da, întrucât conceptul albumului s-a născut în urma unei discuţii cu un vechi şi apropiat prieten al meu, filosof, care de obicei mă tachina pentru faptul că îi puneam întrebări filosofice deşi nu eram studentă la filosofie. ‘Aah, nu ştii că vocea este o temă foarte importantă în filosofia contemporană? Înseamnă că nu ştii nimic. Ar trebui să citeşti aia şi aia...’ şi am început să citesc Lyotard [Jean-François Lyotard, autorul cărţii “Chambre sourde: L’Antiesthétique de Malraux”, 1998], Derrida [Jacques Derrida - “Voice and Phenomenon”, 1967], i-am citit pe Platon şi pe Aristotel [de la care vine conceptul de ‘phônè’, nuanţat mai târziu de Lyotard], m-am documentat acumulând o grămadă de referinţe, totul ca să îmi pot face o idee despre phoné, “vocea de dinaintea limbajului”. Este vocea noului născut, este vocea unui animal rănit. Când o fiinţă este rănită sau un copil se naşte, vocea este cea care exprimă în mod direct emoţia. Deci este o voce utopică. Ceva ce încetează să existe din momentul în care ai limbajul. Dar asta nu e adevărat pentru că ea este cea care dă culoare, care crează ambientul pentru cuvintele tale. Am reflectat mult asupra acestei teme iar când, de exemplu, am auzit un cântec de leagăn cântat de o mamă dintr-un trib tuareg m-am inspirat ca să creez o parafrază la acesta ca introducere la compoziţia mea Il Paradiso Dei Cacciottieili [a doua piesă de pe Phoné].

Dacă îi cânţi asta unui bebeluş italian probabil că va plânge dar celălalt, din Africa, adoarme fericit. La ce reacţionează ei? La voce sau la cântec? La... intenţia vocii, în opinia mea. Asta reprezintă ‘phoné’ pentru mine. Şi unde încep în corpul nostru aceste intenţii? Poţi separa locurile unde începe ritmul şi dansul de cele unde începe cântatul? De asta am folosit pentru prima piesă un dans macedonean şi am numit-o Voulez-Vous...? de la invitaţia “Voulez vous danser avec moi?” pentru că dansul este dans, indiferent care ar fi ritmul, şi intenţia este cea care stă în centrul a toate acestea. Mai este o piesă care e compusă de un compozitor Italian, dar versurile îi aparţin poetesei congoleze Bambara [Toni Cade Bambara, cineastă şi activistă afroamericană pasionată de Jazz] care spunea în 1997 “Am fost regi dar aici suntem buruieni care trebuie îndepărtate”. Şi aşa stăteau lucrurile cu mulţi ani în urmă. Deci totul este despre voci.

Ce face albumul unic este că reprezintă o dovadă plină de originalitate că vocea poate să comunice ceea ce cuvintele nu pot...

Da. Şi de asta, cu toate că iubesc întreg albumul, mă simt legată în mod special de o anume piesă, mai ales că John Taylor a fost foarte important pentru mine în acest proiect şi el fusese o inspiraţie şi înainte de a accepta cu graţie să se implice în Phoné. M-a ajutat să fac o reducţie a piesei Anorché Col Partire, o compoziţie din Renaştere care se găseşte la sfarşitul discului şi care vorbeşte despre plecare şi separare şi despre cum vocea poate exprima acest dor de a fi din nou împreună, dar eu rămân însă foarte ataşată de o compoziţie de-a mea, pe care am conceput-o pe baza textului unui gospel apocrif, scris în greaca veche, care se presupune că exprimă spusele Sfântului Petru, răstignit cu capul în jos pe cruce. El spune ‘Vă mulţumesc’, Eucharisto Soi, ‘Vă mulţumesc’ cu vocea pe care nu o găsiţi în cărţi, cea care nu are nevoie de tehnică sau de un loc din care provine şi nu are concurenţă. ‘Vă mulţumesc cu tăcerea vocii mele prin care pot să ajung să vă cunosc, să vă întâlnesc şi să vă iubesc.’

Este precum experienţa infinitului sau a divinului, dacă vrei să îi spui astfel, ori a dimensiunii spirituale... prin intermediul tăcerii, locul unde este sursa vocii. Acesta este firul roşu care conectează această multitudine de izvoare culturale.

Facem un salt de la Phoné la discul scos cu Tino Tracanna in 1999, Gesualdo, dedicat muzicii unuia dintre cei mai expresivi şi avangardişti compozitori renascentişti, prinţul criminal Gesualdo da Venosa. Muzica pe care o numim ‘clasică’ s-a născut şi a evoluat din cea populară, însă în epoca modernă a devenit din ce în ce mai nepopulară, fiind etichetată ca elitistă prin lipsa de accesibilitate la nivel de masă.

Pentru că ideea este să recompui originalul căutând perfecţiunea din punctul de vedere al tehnicii şi să fii capabil, simultan, să poţi oferi o interpretare foarte puternică, fără însă a te atinge cu niciun chip, niciodată, de structură sau de note, chiar şi parţial. Dar Bach a fost un improvizator formidabil, Mozart a fost un improvizator formidabil, Beethoven şi Liszt la fel. Doar că improvizaţia a fost aproape cu totul eliminată din practica muzicii clasice. În ultimul secol, am devenit însă mult mai deschişi artistic iar în mediul Jazz, în special cel european, a devenit provocator să intervii asupra lucrărilor clasice, să reinterpretezi, să revizuieşti, şi în acest caz, Tino Tracanna a vrut să se apropie de muzica unuia dintre cei mai incredibili compozitori polifonici din istorie, care, armonic, a fost înaintea timpului său cu vreo 300 de ani. Cred că un asemenea demers este deopotrivă foarte interesant şi delicat. De exemplu, pentru Il Pergolese [albumul din 2013, ce a reprezentat debutul Mariei la ECM], cu Anja, François şi Michele, am început să repetăm după ce am primit comanda din partea Festivalului Pergolesi Spontini di Jesi [în 2011] pentru a înregistra un disc. Am repetat enorm de mult pentru că ne-am dorit să realizăm ceva plin de deferenţă dar, în acelaşi timp, liber, şi asta în condiţiile în care o parte din lucrări au fost scrise inclusiv pentru instrumente cu coarde, opera La serva padrone este una dificilă, iar noi eram un trio - voce, violoncel şi pian - plus percuţie şi electronice. Trebuie ca fiecare să aibă o sensibilitate aparte ca să se poată ajunge la un rezultat reuşit. Michele Rabbia, de exemplu, crează un peisaj sonor electronic care nu e niciodată invaziv, unul care evită riscul de a se constitui într-un “clei” care să lipească lucrurile între ele. Materialul original trebuie tratat cu un imens respect şi, ca atare, e o treabă foarte delicată să intervii asupra lui. Pentru mine de exemplu, ca să mă apropii singură de Gesualdo, mi-ar lua probabil 15 ani ca să o fac aşa cum trebuie. Oricare muzician poate să îndrăznească să facă ceva, prin ceea ce este el mai bun. Eu ca individualitate pot îndrăzni să abordez unele lucruri dar în cazul altor lucruri nu sunt în măsură să o fac. Totul este foarte personal pentru că trebuie să fii sincer când te lansezi într-o asemenea operaţiune. De asta urăsc să aud cuvinte precum ‘contaminare’ sau ‘crossover’ între genuri muzicale, le urăsc pentru că e ca şi cum îţi calculezi şi planifici acest lucru stând la masă şi spunându-ţi ‘Pun puţin din asta, un pic din ailaltă...’. Nu despre asta e vorba, pentru că e ceva care ar trebui să înflorească din interiorul tău.

Interesul şi nevoia de a căuta proximitatea între o operă din secolul XVII sau XVIII şi o muzică din zilele noastre sunt lucruri care trebuie dublate de muncă, răbdare şi de un fel special de a asculta muzica. De a nu căuta să obţii rezultate în piaţă ci rezultate cu valoare muzicală.

Un alt proiect al tău ieşit din tipare este Mind the Gap, surprinzătorul album experimental de fuziune Jazz-Pop cu Electronica din 2009 ce conţine, printre altele, piese de Hendrix şi Björk...

 

Ar fi multe de spus ca să explic... asta. Cei 14 ani de Jazz de dinaintea trecerii mele la muzica cu ascendentă europeanăau presupus menţinerea unui interes deosebit pentru lumea americană, pentru compozitorii săi. În afara marilor compozitori de Jazz, încă de la 18 ani am iubit-o, de exemplu, pe Joni Mitchell, pentru ca, mai târziu, să descopăr muzicieni precum Jimi Hendrix sau Paul Simon sau Tim Buckley. Între timp, datorită improvizaţiei, am descoperit sonorităţile electronice, şi uite aşa, în 2005, am scos un disc cu muzica lui Joni Mitchell [So Right], pentru ca 2-3 ani după aia să înregistrez un album [Jazzitaliano Live 2007], ieşit într-o nouă serie de Jazz italian editată de ziarul La Reppublica, pe care mixam improvizaţia cu electronica pe compoziţii ale lui Randy Newman, Jimi Hendrix sau Annie Lennox. Abia după aceea a venit Mind the Gap, care este un album-concept ce se referă la acel spaţiu imens pe care tindem să îl umplem în dezordine cu nelinişti atunci când suntem speriaţi. Se referă la diferenţa dintre ceea ce este viaţa ta şi ceea ce spui tu că este viaţa ta. Sau, ca să o spun într-un mod mai prietenos... Trebuie să începi un proiect nou şi te afli în acel punct când zici ‘OK, eu vreau să fac un proiect despre Gesualdo’, dar există între ‘a începe’ şi ‘a face’ un spaţiu înfricoşător prin goliciune, căci ai început să lucrezi dar tu nu ai ajuns deja la ţintă, pentru că mai întâi trebuie să construieşti posibilităţile şi să le studiezi. Este momentul când trebuie să iei o decizie. În zilele noastre, sub presiunea pieţei şi a supraproducţiei, golurile astea se umplu cu anxietatea dată de grabă, cand, de fapt, astea sunt spaţiile unde ar trebui să zăbovim mai mult.

Ca sa reflectăm. We need to take our time. Too much is going badly because of quick delivery. Pe internet. Social. Politic. Etcetera. Etcetera.

Interviu de IOAN BIG, Publisher Zile şi Nopţi

Foto concert Jazz in Church: Octavian Todiruţ

Surse foto: FB & mariapiadevito.com

Comentarii