picture

CORKY LAING - Rock (of) the MOUNTAIN

06 Martie
719
.
Recomandă Favorite

În prag de formare, grupul newyorkez de Hard Rock Mountain a cântat la Woodstock în 1969. Avea să o facă din nou pe 15 august 1999, în cadrul evenimentului aniversar a festivalului, când Leslie West s-a căsătorit cu logodnica sa pe scenă în faţa a 15,000 de spectatori, avându-l alături pe colegul şi prietenul său de o viaţă, Corky Laing.

Mountain este acum istorie. Chitaristul Leslie West s-a dedicat din 2011 unor proiecte solo după ce piciorul drept i-a fost amputat din cauza diabetului iar basistul Felix Pappalardi murise încă din 1983, astfel încât, după 5 decenii, singurul care continuă să menţină cu fervoare muzica trupei în atenţia melomanilor consumatori de experienţe live rămâne toboşarul Corky Laing (n. 1948), ce pare inepuizabil. O stâncă. Un... ‘mountain’, la propriu şi la figurat, prin rezistenţă şi statură. Mai ales că muzicianul quebecois nu trăieşte din amintiri iar talentul său de compozitor şi de performer este certificat de variile proiecte în care a fost implicat cu trupele The Mix, The Perfect Child, Bartholomew plus III şi Cork (trioul format cu Noel Redding, basistul lui Hendrix, şi cu frontliner-ul lui Spin Doctors, Eric Schenkman), precum şi prin colaborările cu Bo Diddley, Meat Loaf, John Lennon, Mahogany Rush şi Eric Clapton.
Pionier al Heavy Metal-ului, Mountain rămâne însă prima lui dragoste mai ales că muzica trupei i-a adus fani ca Johnny Ramone, John McLaughlin sau Joe Satriani, că bateria din intro-ul de la Long Red continuă să fie cea mai utilizată în sample-urile de Hip Hop, de la Kanye West la A Tribe Called Quest, iar hiturile compuse de Laing, West şi Pappalardi sunt şi acum incluse pe OST-uri de filme şi jocuri video.

Corky Laing, Jack Bruce,Leslie West
sursă photo: wikipedia 

Au trecut 50 de ani de la Climbing!, primul album al grupului Mountain. Chiar dacă facem abstracţie de traseul tău artistic de dinaintea colaborării cu Leslie West şi Felix Pappalardi, o jumătate de secol ‘on the road’ înseamnă foarte mult... nu ţi se pare? De ce continui?

E o întrebare firească pe care cred că mulţi dintre muzicienii veterani o aud. În ce mă priveşte, răspunsul e unul foarte simplu: îmi place la nebunie să fac muzică! Îmi place să compun muzică şi să o înregistrez, îmi place să o interpretez, dar cel mai mult îmi place să cânt având în faţa mea un public.

foto: Ioan Big

Sunt conştient că eu sunt un ‘ham’, ceea ce în engleză înseamnă, mai limpede, un ‘showoff’ [actor/artist al cărui comportament este menit să atragă în mod deliberat atenţia sau admiraţia... “să facă impresie” – n.r.], dar cred că asta a funcţionat în favoarea mea pe parcursul ultimilor 50 de ani. Nu mă deranjează să călătoresc, să fiu tot timpul pe drumuri, atâta vreme cât o fac înspre un loc sau altul unde oamenilor le place să asculte muzică şi care îşi doresc să mă audă sau să mă vadă performând. Indiferent că e vorba de Helsinki sau de Braşov. Deci cu mine lucrurile stau simplu.

Dacă ai menţionat Helsinki, să vorbim despre Finlanda. De ce te-ai apucat să te joci de-a Dumnezeu? Mă refer la albumul-concept creat în 2012 cu doi tineri filosofi scandinavi preocupaţi de educaţia bioetică, Playing God: The Rock Opera. Practic, este primul tău disc în care eşti oficial şi vocea #1.

Playing God a fost şi încă este o experienţă minunată pentru mine. Tuija Takala şi partenerul ei Mätti Hayry m-au abordat când susţineam un show în cadrul Rock at Sea, pe un vas de croazieră [nava Viking Cinderella pleacă anual din apropiere de Stockholm pentru cea mai mare petrecere de R’n’R live de pe Marea Baltică, cu 15-20 de concerte şi 2500 de participanţi/ediţie – n.r.], mi-au spus de ideea lor legată de o operă Rock şi mi-au arătat într-o fotografie coperta unei cărţi ce se numea Playing God, care era ilustrată de faţada unei biserici ce avea în vârf un gargui. Când le-am spus că are potenţialul de a deveni un spectacol interesant, mi-au mărturisit că, în mare parte, ei au scris deja textele însă au nevoie de cineva care să compună muzica. Atâta vreme cât topic-ul lui Playing God este unul foarte angajat şi foarte greu – clonarea, prelungirea duratei de viaţă, multe teme medicale -, era obligatoriu ca muzica să fie concepută ca una simplă şi accesibilă, lipsită de broderii de tip Prog-Rock. Trebuia să fie în esenţă un show muzical Rock cu accente Heavy Metal.

De asta, când ei m-au întrebat dacă pot face muzică în baza poveştii pe care au scris-o, le-am răspuns imediat şi categoric că da. Şi m-am simţit nemaipomenit de bine compunând-o pentru că în momentul în care ţi-a încredinţat cineva responsabilitatea şi ai o direcţie care ţi se pare bună, având un compas, nu trebuie să îţi mai faci alte griji, pentru că ai libertatea de a urma acea cale aşa cum vrei tu. Playing God was playing everything I ever knew. Experienţa a implicat însă şi foarte multă muncă deoarece a trebuit să călătoresc între America şi Finlanda foarte des, să susţin concerte pentru a amortiza costurile şi să petrec mult timp în studio, fiindcă am înregistrat cu muzicieni locali care au venit din Finlanda, Suedia, dar şi din alte ţări din vecinătate. Faptul că muzicienii au făcut şi pe actorii a fost foarte creativ iar lucrurile au fost tot timpul sub control, chiar dacă eram 18-20 de persoane, artişti şi tehnicieni, care, împreună, ne-am numit The Perfect Child. A fost ca un eveniment de familie, dar unul foarte sofisticat în termenii conţinutului, care este extrem de elaborat şi de... erudit, dacă mi-e permis să folosesc termenul ăsta. Am avut un scenariu foarte deştept şi m-am simţit foarte bine compunând muzica pentru el. Tuija m-a întrebat apoi dacă nu vreau să mă implic în continuare şi să fiu şi unul dintre actori, să fac rolul unui bluesman expirat, şi cum, la vremea aia, cam aşa mă şi simţeam în realitate, n-a trebuie să fac eforturi deosebite ca să-l interpretez, deci totul a funcţionat bine de la un capăt la altul. Ne-am dus în Elveţia, la Basel, unde o prietenă a Tuijei lucra alte proiecte legate de genetică, ca să facem un test live cu public străin, după care am revenit la Helsinki şi am susţinut un spectacol work in progress la începutul lui 2014 la Gloria Theater [centrul cultural pentru tineret Gloria Cultural Arena, pe al cărui scenă au urcat în 20 de ani peste 50,000 de performeri – n.r.]. În final, am ajuns în America la câteva universităţi, inclusiv la Yale, şi am dat spectacole şi într-unul dintre marile teatre de pe Broadway [debutul în US, sold-out, s-a consumat pe 23 aprilie 2015 la Kaye Playhouse – n.r.]. Ce vreau să spun e că Playing God a fost o operă de artă care a evoluat progresiv fiindcă am continuat să lucrăm la ea de-a lungul anilor şi o mai facem încă şi acum. Totuşi, etapa esenţială s-a încheiat cu filmarea de către Gonzo Records a show-urilor de la Gloria din 2016 şi care va fi disponibilă pe DVD anul acesta. Mă bucur că m-ai întrebat de el pentru că ţin foarte mult la acest proiect.

Fiindcă a venit vorba de compus muzică, nu foarte mulţi iubitori a Rock-ului ştiu că Mississippi Queen, hitul Mountain devenit clasic, de la înregistrarea căruia se împlineşte în 2020 o jumătate de secol, s-a născut în mintea ta. Cum a apărut ‘Regina’?


O să-ţi spun povestea pe scurt. Eu vin din Canada, din Montreal... unde este foarte frig, aşa că am fost amorezat întotdeauna de Sud, de ‘Southern Belle’, de femeile din Sud, de “Pisica de pe acoperişul fierbinte”... ador aerul acela care aminteşte de Tennessee Williams [acţiunea faimoasei piese pentru care Williams a primit Premiul Pulitzer în 1955 se petrece pe o plantaţie din delta Mississippi-ului – n.r.]. Undeva în capul meu exista de mult o fantezie clădită în jurul unei frumoase tinere din Sud şi s-a întâmplat ca în vara lui 1969 trupa mea de muzicieni de acolo să cânte într-un loc ce se numea ‘30 Acres’, un club de plajă unde se bea bere şi se mâncau chipsuri şi alune. Era mijlocul verii, într-o noapte caniculară, iar eu băteam în ritmul pe care îl simţeam ca fiind potrivit cu atmosfera. Un prieten de-al meu, Roy, un artist remarcabil, venise să danseze însoţit de o prietenă din Mississippi al cărei nume era Molly. Molly era extraordinar de frumoasă! A apărut când eu deja cântam şi era îmbrăcată într-o rochie dintr-un material vaporos prin care puteai vedea cu uşurinţă. Începi deja să ai imaginea... eu într-o seară fiebinte de vară cântând cu faţa spre o fiinţă frumoasă foc ce transpira mişcându-se pe ringul de dans. Dintr-odată, curentul electric pe întreaga insulă s-a oprit, probabil pentru că toţi aveau instalaţiile de aer condiţionat funcţionând la maximum. Deci brusc puterea a căzut şi s-a lăsat întunericul. Zero electricitate. Iar eu continuam să bat la tobe sacadat, fără să ţin seama de asta pentru că îmi doream ca ea să danseze în continuare şi să nu se oprească. Şi ca să mă distrez am început să strig... ‘Hei, Mississippi!’, ea s-a uitat l-a mine şi eu am continuat ‘Hei, Mississippi! Molly! Molly... jumpin’ Mississipi Queen! Mississippi!’. Ţipam pentru că, evident, microfoanele nu mergeau şi voiam ca ea să mă audă. Şi am insistat căci mă gândeam că, poate, reuşesc s-o agăţ. Prietenul meu dansa cu ea, dar nu-mi păsa căci eu băteam ritmul. Toată lumea se oprise la un moment dat şi se holba la mine dar eu mă gândeam doar că s-ar putea să am noroc. Nu, el a plecat cu ea acasă şi el a fost cel norocos. Am păstrat însă cuvintele şi ideea fiindcă absolut toţi dansaseră pe ritmul pe care îl improvizasem atunci, pe loc. Mi le-am amintit, le-am pus pe hârtie şi după ceva vreme, când Leslie m-a întrebat dacă am vreun text de melodie i-am răspuns afirmativ, lui i-a plăcut, am înregistrat-o cât ai clipi întrucât este o piesă simplă şi, uite aşa, s-a născut în forma în care o asculţi tu şi acum.

Cum de te-ai lăsat atras de Rock prin trupa Energy şi, mai apoi, cu Mountain? Cântai parcă altceva înainte, mai mult Soul şi Jazz...

Am cântat tot felul de chestii înainte. Cu Energy eram deja în US, dar în liceu am cântat în felurite grupuri, inclusiv într-un Big Band, şi am fost apoi şi baterist în The Ink Spots [grupul vocal de Jazz format în anii ’30 – n.r.]. În copilărie, în Canada, mama mea asculta în casă multă muzică cubaneză pentru că îi plăcea să danseze şi atunci şi eu am rămas sensibil la influenţele latine. Nu vreau să par pretenţios, fiindcă eu nu cânt Latino, dar originea inspiraţiei mele se găseşte în acea muzică de dans. Consider, la rândul meu, că dacă nu fac lumea să danseze... I’m fucked! Totul se învârte în jurul dansului. Aşa că, dacă vorbim de Jazz, e limpede că eu nu sunt un muzician de Jazz însă există acel Jazz pe care te poţi mişca şi din el îmi extrag ce simt eu că-mi foloseşte. În felul acesta fac shopping şi prin toate celelalte genuri muzicale. Mă simt ca un burete, iar ceea ce cânt depinde de unde şi când cânt şi, întotdeauna, de cei alături de care cânt. Eu sunt unul dintre cei foarte norocoşi care, de-a lungul anilor, au avut şansa să cânte cu muzicieni extraordinari. Maică-mea îmi spunea ‘Mergi alături de oameni care ştiu mai multe decât tine. Nu cânta cu oameni de pe urma cărora n-o să te alegi cu nimic folositor.’. Am fost norocos.

Există două versiuni în ce priveşte formarea grupului Mountain, în fond aceleaşi dar diferite ca nuanţă. Una spune că a fost ideea lui Pappalardi şi cealaltă că iniţiativa i-a aparţinut lui Leslie West înainte ca Felix să devină parte a trupei. Cui să îi atribuim de fapt paternitatea?

Ambilor. Eu îl cunoşteam pe Felix Pappalardi fiindcă era producătorul trupei mele Energy iar Felix îl cunoştea pe Leslie pentru că îl producea şi pe el [proiectul de R’n’B al lui West, The Vagrants – n.r.]. Eu mă intersectasem la rândul meu de câteva ori cu Leslie şi deci îl ştiam şi eu de dinainte. Ce s-a întâmplat a fost că Leslie West a fost angajat să cânte la Woodstock dar nu avea trupă, aşa că l-a rugat pe Felix să cânte cu el ca basist întrucât oricum lucrau împreună la albumul său [LP-ul solo Mountain lansat în iulie 1969 – n.r.]. Cei doi au cântat la Woodstock şi l-au folosit ca baterist pe Norman Smart [ulterior membru în Great Speckled Bird, grup de Country-Rock– n.r.].

După câteva concerte, Leslie l-a întrebat pe Felix dacă e de acord să fondeze amândoi un grup pentru că, în acel moment, ei doar cântau conjunctural împreună, iar acesta a zis da, cu condiţia să completeze proiectul cu muzicieni pe care îi considera cu adevărat foarte buni. L-a adus la clape pe Steve Knight pe care îl ştia dintr-un grup de muzicieni originari din Orientul Mijlociu [Devil’s Anvil, trupa coagulată în Cafe Feenjon din The Village – n.r.] şi s-a gândit la mine pentru că îşi dorea un baterist deschis, mai puţin specializat într-o anume direcţie cum era Norman Smart, ce cânta mai mult Country cu muzicieni precum Ian and Sylvia sau Gordon Lightfoot, canadieni cu toţii. Nu cântasem până atunci Heavy Rock, nici chiar cu Energy, însă am fost din start convins că e o mare oportunitate să cânt cu Felix, ce tocmai încheiase ultima producţie pentru Cream [Goodbye Cream, lansat în februarie 1969 – n.r.] şi era pe val, iar Leslie îşi câştigase în New York o reputaţie nemaipomenită ca şi chitarist, plus că îmi plăcea vocea lui, pe care o ştiam fiindcă ascultasem The Vagrants. Deci ăsta e modul în care Felix şi Leslie au format trupa Mountain. Până atunci Mountain era doar numele albumului solo al lui Leslie. Asta-i toată povestea.

A fost şi începutul prieteniei tale durabile cu Leslie West. Cum defineşti moştenirea lăsată de Mountain pe care încerci să o transmiţi în continuare celor mai tineri, mai puţin familiarizaţi cu muzica grupului?

Muzicalitatea. Sunt o mulţime de trupe care cântă un Rock cinstit, simplu şi accesibil tinerilor, însă Felix Pappalardi a fost un muzician cu o formaţie clasică, capabil să aducă în muzică schimbări foarte subtile care nu existaseră până la el în Rock. Cred că Mountain a fost prima trupă de Rock cu adevărat zgomotos care a cântat cu... muzicalitate. N-au fost doar nişte acorduri elementare ci multe nuanţe subtile, lucru pe care, personal, l-am apreciat enorm. Şi atunci cred că important este acest miez... pasiunea, forţa şi muzicalitatea Mountain. Pentru că nu am redus totul la volum sau la putere ci ne-am extins până la a acoperi şi faţetele asociate cu romantismul şi sensibilitatea. Gândeşte-te doar la Nantucket Sleighride şi la povestea vânătorii de balene, foarte relevantă pentru acea vreme.



Cred că fiecare dintre membrii trupei punea pasiune în felul în care cânta şi toţi eram foarte comunicativi, inclusiv prin atenţia pe care o dădeam la ceea ce spun ceilalţi. Asta era diferenţa dintre Mountain şi multe trupe pe care veneai să le asculţi mai mult pentru clape sau pentru bas şi am auzit din astea destule în viaţa mea. Aşa că nu pot fi decât recunoscător pentru faptul că am făcut parte din Mountain.

În povestea Mountain a existat şi capitolul în care Jack Bruce l-a înlocuit pe Felix Pappalardi. Cum a fost experienţa conlucrării cu el?

Ca şi Felix, Jack este un muzician strălucit care nu a venit din Rock’n’Roll. Jack Bruce a crescut cu Blues-ul şi cu Jazz-ul, exact ca Felix. Rock-ul pentru mine este precum glazura pe un tort sau, dacă vrei, reprezintă mai mult o etichetă, aşa încât mi-a fost extrem de uşor să comunic cu amândoi, eu fiind interesat în egală măsură să aud ce au de spus fiecare dintre ei şi mă pricep binişor să asimilez. N-am luat niciodată vreo lecţie de muzică, însă mă pricep la ‘eye to hand’... observându-te, pot imita imediat foarte bine ceea ce faci tu. În cazul lor, n-a fost uşor şi nici nevoie să imit, dar a fost uşor să fac, înţelegi ce zic? Pentru că îmi doream să fac. Nu am avut deloc o problemă de ego. La sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, nu se punea problema de ego ci de cât de multe [cunoştinţe – n.r.] poţi să strângi la un loc, deodată, şi cât de mult poţi să împărtăşeşti la rândul tău, odată ajuns pe scenă. Cât de mult poţi să-mi dai în timp ce înregistrăm? Deci nu cât de puţin poţi să-mi dai şi nici câţi bani îmi oferi... întrucât era vorba exclusiv de un schimb muzical, iar Jack şi Felix erau atât de pasionaţi şi de dedicaţi locului lor în muzică încât au făcut să fie foarte uşoară captarea energiei lor. De aici însă şi până la a executa anumite lucruri este o cale plină de provocări pentru că metrul muzical în cazul unui baterist e diferit. Aspiri însă întotdeauna să te ridici la un nivel superior, să atingi acel maxim de care eşti capabil.

Dincolo însă de Mountain, ai interacţionat muzical cu o mulţime de alţi artişti. Mă gândesc de exemplu la proiectul niciodată finalizat cu John Cale, Ian Hunter şi Mick Ronson...

Yeah, a trecut ceva vreme de atunci. S-a întâmplat în ’77 sau ‘78. Cântasem ocazional cu Ian Hunter iar el îi ştia pe aceşti oameni. Simplu. Aşa cum Felix era prieten cu Eric Clapton din perioada Cream, deci era firesc să ne facă cunoştinţă. În vremurile alea nu exista Internetul şi atunci erai obligat să comunici... faţă în faţă. În timpul turneelor ne întâlneam deseori, schimbam câteva vorbe, poate şi cântam ceva împreună, şi oamenii îţi rămâneau în memorie, cum a fost cu John Cale la New York [LP-ul The Secret Sessions apărut abia în 1999 nu conţine înregistrările cu fondatorul lui Velvet Underground însă oferă câteva mostre din colaborarea lui Corky cu Hunter, Clapton, Todd Rundgren, John Sebastian şi Mick Ronson – n.r.]. Intrai apoi în studio să înregistrezi pentru un album discutând direct cu ceilalţi muzicieni şi nu trebuia să anunţi mai întâi casa de discuri sau să ceri acordul altcuiva. Fuck that, noi mergem şi cântăm! E o atitudine pe care o am şi acum, când voi cânta pentru prima oară în România. Voi cânta piese Mountain pentru că sunt convins că există un mic trib căruia muzica noastră îi va spune ceva, va produce nişte declicuri, chiar dacă oamenii nu îşi mai amintesc foarte bine unele versuri sau acorduri. Nu urc niciodată pe o scenă încercând să bag pe gât spectatorilor nişte piese, căci nu îmi propun să promovez nimic – ei bine, poate n-ar fi trebuit să spun asta, fiindcă am un nou disc, Toledo Sessions – ci sper ca publicul să se bucure cât mai mult de muzica pe care o facem, indiferent de cine a compus-o sau de când a fost compusă.

Corky Laing, îţi mulţumesc.

Poză header: Diana Bobeș

Interviu de IOAN BIG, Publisher Zile şi Nopţi

Notă: Concertul susţinut de Corky Laing la Braşov, cu Giles Robson & Band (UK) în deschidere, s-a desfăşurat anul trecut pe 2 noiembrie, în Sala Mare a Teatrului Dramatic, ce a găzduit a VII-a ediţie a Braşov Jazz & Blues Festival. Bateristul a performat în formulă de trio, alături de Phil Baker (chitară) şi Mark Mikel (bas), muzicieni experimentaţi şi versatili care au colaborat de-a lungul timpului cu o întreagă pleiadă de staruri ale Rock-ului, de la Ken Kensley/Uriah Heep Legends (Baker) la Alan Parsons (Mikel este inclusiv co-autor a piesei Fly To Me de pe cel mai recent album semnat de Parsons, The Secret, din 2019).

Comentarii