picture

Despre Woodstock-urile lui Joe Cocker şi încercarea unei mari reveniri

06 Octombrie
231
.
Recomandă Favorite

Când vine vorba de Woodstock, prima imagine la care mă duc cu gândul este cea a lui Joe Cocker ondulându-se spasmodic pe With a Little Help from My Friends.

 

Despre Woodstock-urile lui Joe Cocker şi încercarea unei mari reveniri

Aşa cum, atunci când mă gândesc la Live Aid, prima imagine care îmi vine în minte este cea a lui Freddie Mercury dirijând valurile fremătânde de spectatori pe We Are the Champions, tot aşa, atunci când vine vorba de Woodstock, prima imagine la care mă duc cu gândul este cea a lui Joe Cocker ondulându-se spasmodic pe With a Little Help from My Friends. Sunt secvenţe care au rămas în istoria muzicii contemporane, alături de multe altele, desigur, însă fiecare îşi alege inconştient repere la care vibrează. Dacă Woodstock-ul îl asociez în primul rând cu Joe Cocker, asta nu înseamnă că afirm că muzicianul din Sheffield i-a eclipsat pe ceilalţi participanţi la legendarul festival din 1969, însă show-ul său a fost cu siguranţă printre cele mai bune. Nu că s-ar fi aşteptat cineva neapărat la asta – Cocker nu era încă foarte cunoscut la vremea aceea. Până şi cerul a fost atât de surprins de prestaţia britanicului, încât, ca să-şi ia un răgaz să-şi revină, a măturat cu o furtună Woodstock-ul imediat după concertul lui Joe. 

Furtună fusese însă şi înainte de asta, pe scena lui Cocker: Something's Coming On, Feelin' Alright, Let's Go Get Stoned, Hitchcock Railway şi multe altele, între care, desigur, celebra piesă The Beatles amintită mai sus, cu care show-ul s-a încheiat apoteotic. Nu cred că greşesc atunci când spun că Woodstock-ul a influenţat decisiv cariera lui Joe Cocker: imediat după festival cântăreţul britanic a fost propulsat în elita muzicală a acelei perioade, obţinând de la Paul McCartney şi George Harrison permisiunea de a înregistra noi piese The Beatles – după succesul colosal al cover-ului With a Little Help from My Friends, despre care McCartney spunea în 2014: „[...] I was especially pleased when he decided to cover With a Little Help from My Friends and I remember him and [producer] Denny Cordell coming round to the studio in Savile Row and playing me what they'd recorded and it was just mind-blowing, totally turned the song into a soul anthem and I was forever grateful to him for doing that.“ („Daily Mail“, decembrie 2014). Ca urmare Cocker va înregistra She Came In Through the Bathroom Window, Something şi Let It Be pentru noul său album, intitulat simplu: Joe Cocker! (1969). Un aspect interesant aici: agasat de faptul că piesele sale îşi făceau loc cu greutate pe albumele The Beatles, George Harrison îi oferă lui Joe Cocker compoziţia Something înainte de o înregistra el însuşi pentru albumul Abbey Road. Iată în ce sfere se învârtea bluesman-ul din Sheffield în 1969. Dealtfel sferele erau atât de înalte, încât, la sfârşitul anului, Cocker se decide să dizolve Grease Band (trupa sa de acompaniament, cu care apăruse şi la Woodstock) şi să se asocieze cu pianistul şi compozitorul Leon Russell, cu care deja colaborase pe discul amintit mai sus. Va urma celebrul Mad Dogs & Englishmen (1970), droguri, mult alcool, multă poliţie (a se vedea incidentele din Australia şi Austria din 1972 şi respectiv 1982), dar şi multă muzică, interpretată mereu cu pasiune, forţă şi carismă.

La începutul anilor '90 Joe Cocker era un artist respectat, cu aproape 30 de ani de carieră în spate... şi totuşi pe o pantă descendentă în ce priveşte succesul comercial: primul său album din ultima decadă a mileniului al doilea, Night Calls (1991), ajunsese doar pe locul 25 în topul UK Albums şi pe 111 în Billboard – toate acestea în pofida numelor cu rezonanţă care apar pe disc ca producători şi/sau instrumentişti (Jeff Lynne, Danny Kortchmar, Jim Keltner etc.) şi a standardelor muzicale ridicate. Anii '80 fuseseră presăraţi cu destule hit-uri (între care şi o piesă de Grammy, Up Where We Belong, duetul cu Jennifer Warnes), însă niciun album nu se impusese cu adevărat în topuri – cu excepţia topurilor din ţările de limbă germană: acolo Joe Cocker a fost mereu iubit, poate mai iubit decât în patria sa. Se simţea deci nevoia unei reveniri în forţă, cu un proiect de calibrul discului Mad Dogs & Englishmen. Night Calls, cu configuraţia sa de staruri şi de piese cu origini nobile (de exemplu Don't Let the Sun Go Down on Me scrisă de Elton John şi Bernie Taupin, Five Women scrisă de Prince sau You've Got to Hide Your Love Away de Lennon/McCartney... din nou), a încercat să ajungă acolo, însă n-a reuşit. Albumele Joe Cocker! şi Mad Dogs făcuseră carieră şi în contul Woodstock-ului; era nevoie deci de un eveniment de acest calibru care să creeze contextul pentru un nou disc de succes. Şi ce alt eveniment s-ar fi putut ridica la nivelul Woodstock-ului decât Woodstock II (cunoscut ca Woodstock '94)?

Fiind printre puţinii artişti care au bifat atât Woodstock-ul din 1969 cât şi pe cel aniversar din 1994, Joe Cocker deschide cu mare pompă a doua zi a festivalului (13 august 1994). Setlist-ul conţine, desigur, pe lângă hit-urile acumulate în cei 25 de ani, şi trei piese cântate pe aceeaşi scenă în 1969: Feelin' Alright, Hitchcock Railway şi, bineînţeles, With a Little Help from My Friends. Ce a urmat imediat după concertul lui Joe? Aţi ghicit: ploaie şi furtună – dealtfel pe parcursul festivalului aniversar a plouat atât de mult încât Woodstock '94 a rămas în istorie ca Mudstock. Ce a făcut Joe la nici o lună după Mudstock? Aţi ghicit: a scos un nou album – Have a Little Faith.

Rar am întâlnit un disc bun al unui muzician celebru care să fie şters atât de repede din istoria muzicii contemporane – singura recenzie existentă pe internet are exact şase rânduri şi spune aşa: „After eight years and five studio albums (plus a live album and a best-of album) with Capitol Records, Joe Cocker moved to 550 Music, a new Sony Music imprint, for Have a Little Faith. Produced by Chris Lord-Alge and his manager, Roger Davies, Cocker turned in a label debut full of well-chosen songs sung with authority. The title track, John Hiatt's Have a Little Faith in Me, was a good choice for Cocker, as it contained that mixture of tenderness and toughness the singer has always brought out so well. Unfortunately, the new label affiliation did nothing for Cocker; Have a Little Faith flopped.“ (William Ruhlmann, www.allmusic.com)

De schimbarea label-ului nu ştiu ce să spun: pe CD-ul meu scrie tot Capitol Records. De faptul că albumul ar fi fost un flop iarăşi nu ştiu ce să zic: în topul UK Albums a ajuns pe locul 9, ceea ce nu e puţin lucru. Dealtfel două piese de pe album au intrat rapid în soundtrack-ul adolescenţei mele pentru simplul fapt că videoclipurile lor erau difuzate masiv pe canalele de muzică la mijlocul anilor '90 – e vorba de The Simple Things şi, desigur, Summer in the City, reuşitul cover după piesa celor de la The Lovin' Spoonful. De fapt graţie ultimei piese l-am descoperit, la 15 ani, pe Joe Cocker, care la început mi-a părut doar răguşit, apoi răguşit şi sensibil, iar apoi răguşit, sensibil şi fascinant.

Poate că Have a Little Faith n-a fost marea revenire, atât de aşteptată de cântăreţul britanic şi de casa sa de discuri. Poate că folosirea apariţiei lui Cocker la Woodstock '94 în scop de marketing a fost o mişcare tactică un pic prea brutală, iar un public inteligent taxează de obicei astfel de gesturi (în booklet-ul CD-ului meu se află o mini-broşură pe care scrie „Cocker: 25th anniversary – 25 years of hit music“, jumătate din ea fiind despre Woodstock). Cert e însă că discul Have a Little Faith, în afară de faptul l-a făcut cunoscut pe Joe Cocker generaţiei mele (desigur, a ajutat şi concertul din 1995, de la Bucureşti, din cadrul festivalului Rockmania), e un album cu adevărat reuşit. În afară de piesele amintite mai sus şi de piesa-titlu, care s-au tot perindat pe la radio şi TV, merită investit timp de audiţie în Let the Healing Begin (cu un backing vocals de zile mari, mai ales pe final), The Great Divide, Highway Highway, Too Cool, Soul Time... încerc să fac o selecţie şi de fapt înşir tot tracklisting-ul. Concluzia: merită investit timp de audiţie în întregul disc. Spun asta şi mă mir încă o dată de rapiditatea cu care albumul a dispărut de pe radarele muzicii rock, blues, soul şi pop. Într-un fel, într-un fel trist, această rapiditate se reflectă în atitudinea colectivă faţă de întreaga moştenire muzicală lăsată de Joe Cocker: la doar şase ani de la dispariţie, cel poreclit „Mad Dog“ a fost redus la You Can Leave Your Hat On şi, poate, N'Oubliez Jamais. E doar o impresie, bineînţeles, însă ea contrastează foarte mult cu cronicile apărute la noi imediat după festivalul Rockmania, acum 25 de ani: „[...] Fără artificii scenice, fără trucuri de spectacol, recitalul Joe Cocker de la București rămâne una dintre cele mai intense experiențe muzicale pe care le-au trăit bucureștenii pe viu“ (Oltea Șerban Pârâu în „Vox Pop Rock“, nr. 15/august 1995). Îndrăznesc să spun că această declaraţie rămâne încă, după un sfert de secol, valabilă.

cover foto: rollingstone.com

Dragoş Carasevici 

Comentarii